Niciodată nu am vrut să-mi petrec ziua de naştere la muncă, sau la şcoală. De mică am avut această oroare faţă de ziua mea de naştere şi instituţiile publice şi nici acum nu prea pot să-mi explic de ce. Poate că este ceva personal şi îmi place să ştiu că această zi o pot împărţi cu cele mai apropiate persoane. Însă, gândindu-mă mai bine nu cred că acesta ar fi adevăratul motiv. Poate că o dată pe an, mai exact pe 11 iulie, vreau să simt că sunt liberă, că pot face ce vreau eu, când vreau eu şi cum vreau eu. Fără restricţii, fără prea multe cadouri, fără bomboane, fără cinste, fără obligaţii, doar 24 de ore cu mine.
Nu am vrut ca anul acesta să fie vreo excepţie. Am decis aşadar să-mi iau concediu o săptămână, pe perioada 11-17 iulie. Voiam să vizitez 3 oraşe, în care nu mai fusesem până atunci în România: Timişoara, Alba-Iulia şi Cluj Napoca, alături de doi prieteni. Mi-am luat liber de la serviciu cu mult timp înainte şi am vorbit cu ceilalţi colegi să mă asigur că planurile mele de vacanţă nu coincid cu ale lor. Nimeni nu voia liber. Era perfect. Aveam la dispoziţie o săptămână să vizitez primul oraş luminat din Europa, cea mai frumoasă cetate din ţară (fortăreaţa în stil Vauban în formă de stea) şi locul unde Baba Novac a fost condamnat şi ars pe rug de către autorităţile maghiare.
Am plecat cu trenul, purtând în spate rucsaci, saci de dormit, o cameră digitală semi-profesionistă (cu care aveam să fac o singură poză, bateria fiind descărcată), un termos, un ghiozdan mic şi izopreni.
În gară stăm la coadă să luăm bilete. Suntem binedispuşi, nerăbdători să începem excursia şi dornici de noi aventuri. Ne grăbim, dar respectăm coada şi ne aşteptăm rândul. Dintr-o dată în faţa noastră apare o femeie de 50-60 de ani. Vrea să cumpere un bilet. Observ gestul ei mârşav şi îmi permit să-i fac observaţie, aşa cum ea şi-a permis să intre în faţa noastră. Ne spune că „nu mai are timp”. „Nici noi nu avem”. „Se grăbeşte!”, „La fel şi noi”. Nu contează! Casieriţa CFR o serveşte mai întâi pe dumneaei. Comentez supărată încet celor doi prieteni cu care voi călători 6 zile. Mă liniştesc, aşa e în viaţă. Luăm biletele, apoi cumpărăm apă şi ceva de mâncat. Pentru un drum, care se adevereşte a fi de 10 ore şi nu 8 cât ar fi trebuit, ne dăm seama că ne luăm cam puţină apă şi mâncare.
Suntem în tren. Cam adormiţi, dar fericiţi că am scăpat de claxoanele, aglomeraţia, căldura şi betoanele din Bucureşti. Este cald, exagerat de cald. Aşteptăm cuminţi prima destinaţie, Timişoara. Între timp, primesc mesaje şi telefoane de La Mulţi Ani. Le mulţumesc tuturor şi mă bucur că prietenii nu uită de mine. Drumul e lung şi anevoios. După Craiova nu mai rămâne nimeni în compartiment, doar noi 3, şi aşa va rămâne în continuare. Facem poze la peisaje, la Dunăre, ne filmăm şi ne bucurăm de timpul petrecut împreună.
Rămânem fără apă. Întreb unul dintre controlori „la ce oră vin domnii care vând răcoritoare şi snacksuri?” „După Băile Herculane”, mi se răspunde. Mai avem 3 staţii până acolo. Este prea cald! Trenul este încins. Căldura dogoritoare iese prin şine, trece prin metalul vagoanelor şi se opreşte în noi. Nu mă pot aşeza pe scaunele din piele. Se lipesc de mine, se încleştează de corpul meu şi mă sufocă. Gâturile ne sunt uscate. Din celelalte vagoane se aude sunetul sticlelor storcoşite de pasagerii însetaţi. La o staţie doi bărbaţi înarmaţi cu sticle aleargă disperaţi după apă. Nu ştiu cât timp au la dispoziţie, cât timp poposeşte trenul, dar merită să rişte. Unii dintre oamenii aflaţi pe culoarele convoiului de vagoane se uită cu invidie la omul îndrăzneţ, în timp ce alţii le urează succes şi sunt la fel de emoţionaţi ca ei.
Băile Herculane şi nici urmă de acei bărbaţi. Încerc să nu mă gândesc că îmi este sete, privind dealurile şi munţii din faţa mea. La un moment dat, în dreapta mea apar vânzătorii ambulanţi. Mă uit în stânga, culoarul este plin cu oameni la fel de însetaţi ca noi. Cumpărăm 2 sticle şi ne potolim setea. Am mai fi băut pe nerăsuflate încă 4 sticle, dar trebuia să ne gândim şi la ceilalţi.
Ajungem în Timişoara. Este ora 21.00. Luăm un taxi şi ne îndreptăm către camping. Şoferul, un domn tânăr, glumeţ nu ştie cu exactitate destinaţia. După câteva telefoane se lămureşte şi ştie unde trebuie să ne lase. Este interesat de şederea noastră. Ne spune ce putem vizita, unde putem mânca, unde e ieftin, unde e scump, în ce cluburi putem ieşi, în ce ştranduri ne putem scălda şi în ce locuri pot găsi băieţii prostituate. Sosim la camping, îi plătim şoferului şi ne îndreptăm către recepţie să plătim pentru zilele în care ne vom campa. Recepţionerul, un bărbat puţin ciudat, secretos, ne întreabă cât vrem să stăm, după care ne dă indicaţiile către parcela unde ne vom pune corturile. Are o privire rece, distantă, iar când vorbeşte este enigmatic şi rezervat. Campingul e mare, o pădure rară în care au fost amenajate un teren de fotbal, un loc de joacă pentru copii, duşuri, băi, o bucătărie micuţă, căbănuţe, un spaţiu pentru grătar, o pistă pentru carting şi alte utilităţi. Ne campăm, încercăm să nu deranjăm ceilalţi turişti. După ce ne stabilim un loc, dăm o fugă până la cea mai apropiată farmacie, ne luăm un spray de ţânţari, după care ne cumpărăm mâncare şi câteva răcoritoare. Seara oraşul mare şi curat este gol şi liniştit. Stăm în faţa corturilor şi ne facem un plan pentru ziua următoare. Începe ploaia, ne adăpostim în corturi. Stingem lumina lanternelor şi adormim.
Urmează două zile călduroase, în care luăm oraşul din vest la pas. Oamenii de aici sunt foarte prietenoşi, răbdători şi politicoşi. Aproape că am uitat cum e să fie cineva omenos cu tine în România. Majoritatea locuitorilor din Capitală sunt răutăcioşi şi grăbiţi, tot timpul grăbiţi. Vizităm toate punctele turistice, cum ar fi: Lupoaica, Opera şi Teatrul, Castelul Huniade, Piaţa Libertăţii, Catedrala Mitropolitană Ortodoxă, Domul, Vicariatul Ortodox Sârb, Piaţa Unirii. Descoperim câteva secrete: mai întâi aflăm că în subsolul Catedralei Ortodoxe Mitropolitane din Piaţa Victoriei se află o vastă colecţie de obiecte de artă religioasă. Admirăm icoane de lemn şi sticlă din sec. XVI-XIX, cărţi şi manuscrise foarte vechi. Mai târziu, ghidul de la Catedrală ne vinde un pont, ne spune că la cimitirul de pe Calea Lipovei este înmormântată iubita lui Beethoven, care a trăit mult timp în Timişoara. Aflăm că povestea de iubire dintre Jannet şi Beethoven nu durează mult. Jeanette s-a căsătorit cu căpitanul Karl Greth, care a devenit comandant al Garnizoanei Timişoara şi a adus-o pe frumoasa artistă în oraşul de pe Bega. Câteva ore mai târziu trecem prin cartierul Freidorf, unde întâmplăror auzim de la un grup de turişti că aici a copilărit Johnny Weissmuller, cunoscutul interpret al lui Tarzan. Nedespărţiţi de smartphone-urile noastre căutăm rapid pe internet trivia despre Weissmuller şi citind pe Wikipedia reţinem că a fost de cinci ori campion la înot, iar la înmormântarea sa, coșciugul a fost coborât în groapă având ca fond sonor celebrul strigăt al lui Tarzan. Vrem să ne odihnim aşa că ne adăpostim de razele soarelui în parcuri. Deşi dotate cu WC-uri publice şi multe ţâşnitori cu apă, spaţiile verzi nu par a fi prea îngrijite. În timp ce în Bucureşti vezi la fiecare colţ de stradă câte un câine maidanez, aici în Timişoara niciunul nu se arată. Arhitectura clădirilor şi a bisericilor este interesantă, dar nu impresionantă. Să ştii că te plimbi pe acelaşi trotuar pe care s-au plimbat şi revoluţionarii de la 1989 este un sentiment, aparte, unic. Să încerci să recreezi din propriile-ţi cunoştinţe evenimentele care au făcut istorie în lume şi să ştii că din locul în care te afli acum oameni curajoşi s-au luptat pentru o viaţă liberă este copleşitor. Să fiu aici este cu adevărat plăcut şi înduioşător. Am mers din vest, până în est, din nord, până în sud şi am imortalizat oraşul în 100 de poze.
Decidem să mergem mai departe, spre Alba-Iulia. Ne luăm rămas bun de la frumoşii timişoreni şi de la oraşul în care a circulat pentru întâia oară, în România, un tramvai electric.
Ajungem în Alba, oraşul situat pe Mureş, municipiul cu 66.000 de cetăţeni. Aici nu există camping şi pentru că nu am avut de ales, am hotărât să ne cazăm la o pensiune. Ne urcăm într-un taxi şi privim oraşul obişnuit prin geamurile murdare ale maşinii. Şoferul, la fel ca cel din Timişoara, vrea să ştie unde mergem, ce facem, cât stăm şi de unde venim. Este guraliv, ne vorbeşte despre vreme, tineret, despre oraş şi turişti, despre criza economică şi guvernul Boc şi ne informează că ştia odată franceza. Pe când era tânăr o stăpânea foarte bine, era pe punctul de a ajunge olimpiot naţional la franceză, dacă nu răcea puternic chiar cu o zi înainte de examen. “Şi apoi ce s-a întâmplat?”, “Nimic”, “N-aţi mai vrut să fiţi olimpic naţional?”, “Eh…apoi m-am golănit, am umblat numai după fete”, ne spune râzând cu poftă. „Şi mai ştiu puţină engleză”, adaugă, “Nu mă fac de râs, o dibuiesc”. Aflăm că de fapt există locuri de camping, Ţinând cont de banii pe care îi avem pentru vacanţă îi spunem “Da” şi ne lăsăm conduşi către terenurile amenajate. Timp de 30 de minute ne învârtim prin periferiile Albei, pentru că şoferul nu înţelege noţiunea de camping. Ne plimbăm către locuri pustii şi spaţii publice unde diverşi oameni vin să facă plajă, să se relaxeze, să facă grătar şi să mânânce. Nu e urmă de corturi. Îl rugăm să ne lase oriunde, ne-am plimbat destul degeaba. Îi mulţumim, după care îi plătim 35 de lei, pentru nimic. Suntem supăraţi că ne-am lăsat păcăliţi. Striviţi de căldura care devine din ce în ce mai apăsătoare ne gândim să plecăm către Cluj. Ce facem? E prea cald să vizităm oraşul pe jos şi de taxiuri nu mai vrem să auzim. Aşadar, ce facem? Dacă tot suntem aici trebuie să cunoaştem oraşul. Pe cer nu e urmă de nor. Încălţămintea mai are puţin şi se topeşte pe asfalt, bagajele parcă s-au îngreunat, iar corpurile noastre încearcă din răsputeri să reziste pe arşiţă care încetineşte. Ne ştergem frunţile asudate şi o pornim din loc către Muzeul Unirii. Clădirea cu două etaje adăposteşte peste 100 de încăperi unde se află expoziţia de bază, câteva depozite, o bibliotecă şi laboratoare de restaurare. Intrăm apoi în Palatul Apor, după care vizităm câteva edificii religioase şi monumentul istoric Horea, Cloşca şi Crişan. Spre sfârşitul zilei pătrundem în renumita cetate alcătuită din 7 bastioane. Este o privelişte frumoasă. Zidurile cetăţii, piatra de carieră şi contraforturile parcă sunt rupte dintr-un film istoric. Cetatea este impresionantă, iar elementele sale decorative şi porţile fortificaţiei creează cu adevărat o arhitectură militară europeană impunătoare şi spectaculoasă. Ne plimbăm mult în cetate şi ajungem să o ştim de-a fir a păr. Cu ochii închişi ne trasăm harta cetăţii în minte şi spunem cu precizie fiecare colţişor al fortificaţiei. Este deja întuneric. Ce urmează? Plecăm spre Cluj sau ne găsim un pat în care să ne odihnim?
Ne aflăm în gară, aşteptăm trenul spre Cluj. În aşteptarea personalului privesc gara. Gările din România se aseamănă. Sunt simplu construite, pline de cerşetori şi copii de ţigani care cu busturile goale şi cu picioarele murdare fredonează câte un vers din maneaua preferată. Mirosul rece, venit de la cimentul clădirii îţi îngheaţă respiraţia. Două LCD-uri mari anunţă plecările şi sosirile trenurilor. Privesc oamenii care aleargă, care vin sau pleacă, oamenii care aşteaptă la fel ca noi să urce în maşina mare de fier care-i transportă dintr-un loc în altul. Stau în picioare, sau pe scaune, unde apucă. Dintr-un microfon se aude o voce de femeie. Nu înţelegem ce spune. Întrebăm un domn în vârstă, ne răspunde “Are 30 de minute întârziere trenul dumneavoastră”. Ne uităm unii la alţii întrebători. N-avem încotro, se mai întâmplă! Ne aşezăm pe rucsacii pe care i-am trântit pe peron. Eu îmi deschid o carte, iar băieţii pornesc o discuţie lunggăăăă în contradictoriu legată de jocurile şi consolele video. Care e mai bun, PlayStation sau Wii? “Cum poţi să îţi pierzi timpul cu jocuri precum Super Mario Galaxy, când există Gears of War?”, “De ce aş alege un action shooter ca No More Heroes când mă pot pierde în aventurile lui Link din Zelda?”. Şi aşa timpul zboară. Trenul nostru soseşte în gară. Ne urcăm rapid, ne trântim bagajele pe hol şi ne uităm la oraşul transilvănean pe care îl lăsăm în urmă. Ne facem poze şi ne uităm în faţă aşteptând să fim întâmpinaţi de Cluj-Napoca.
În Cluj oamenii nu sunt la fel de prietenoşi ca cei din Timişoara, însă arhitectura clădirilor este mult mai frumoasă şi mai bogată. Printre maşini, tramvaie, turişti şi pietoni ne facem drum către staţia de unde trebuie să luăm autobuzul care ne va lăsa la camping. Aflat la 5 kilometri de centrul oraşului, camping Făget oferă cazare în 40 de căsuţe, 15 spaţii pentru rulote, o mare zonă pentru corturi, un grup sanitar comun, un restaurant şi o terasă. Accesul aici se face cu un singur autobuz care merge din oră în oră. La Făget, un bărbat planturos cu părul cărunt şi alb ne salută în timp ce vine către recepţie. Cu un zâmbet mare pe buze ne întinde câteva hârtii pe care trebuie să le completăm. Ne întreabă de unde venim, cât vrem să stăm şi cum am găsit camping-ul. Apoi, ne dă chitanţa, după care ne roagă să-l urmăm pentru a ne arăta unde putem să ne întindem corturile. Ne sfătuieşte să ne uităm peste tot mai întâi, să ne facem o părere de ansamblu, “Locul e mare, vă puteţi pune corturile unde doriţi”. Îi mulţumim pentru indicaţii, apoi mergem către locul umbrit de doi copaci imenşi, lângă care sunt refugiate 2 corturi ale unei familii de olandezi. Salutăm familia, un tată, doi băieţi adolescenţi şi două fetiţe gălăgioase, dar simpatice.
În timp ce batem cârligele corturilor în pământ, unul dintre băieţii olandezi, un tip voinic, blond, înalt, la bustul gol ne întreabă dacă vorbim engleza. “Da”, “Aţi mâncat?”, “Încă nu”, “Nouă ne-a rămas nişte mâncare şi ne gândeam să v-o oferim. Este foarte bună. Felii de porc prăjite cu ardei gras”. Ezităm puţin, să acceptăm sau nu? “Ok, sigur, de ce nu?”, “Perfect”, se întoarce şi pleacă spre cortul său. Între timp noi ne continuăm să despachetăm, turiştii olandezi îşi găsesc de treabă, fetiţele se joacă fotbal, tatăl citeşte, iar din căbănuţele de alături întrezăresc turişti care pleacă în oraş sau se duc să se răcorească în apa rece de la duşuri.
După drumul lung, care parcă nu se mai termina vreau să mă relaxez şi să scap de murdăria acumulată din trenuri şi mijloacele de transport în comun. Duşurile sunt la comun, exact ca la penitenciare. Nu-mi vine să cred! O tânără fată se spală în prezenţă mea fără inhibiţii şi fără jenă, însă eu mă ruşinez şi plec. Hotărăsc să mă spăl în târziul nopţii. Înapoi la cort. Între timp tânărul turist se întoarce cu mâncarea promisă. Într-o cratiţă mare şi grea stă un ametesc de carne de porc, tăiată cubuleţe, cu ardei gras marinate într-un sos dulce de soia şi unt de arahide. E delicios! “Mâncăm tot, sau mai lăsăm?”, “Dacă nu mâncâm tot poate o să pară că nu ne-a plăcut şi nu vrem să părem nepoliticoşi”, “Pe de altă parte, dacă mâncăm tot ce e în cratiţă ei or să zică: Ce nemâncaţi!” Mâncăm tot. Mergem la baie să spălăm vasele şi le mulţumim pentru o masă aşa savuroasă. Fata de la duşuri se uită la mine, îmi zâmbeşte şi-mi spune că acum pot să mă duc liniştită să mă spăl. Seara se încheie cu dialogurile noastre despre călătoria de până acum şi cu un distractiv joc de frisbee.
Ziua următoare ne aventurăm în oraşul de pe Someş. Mergem mult pe jos. În fiecare zi parcurgem aproximativ 7 kilometri. Mergem la Casa lui Matei Corvin, cel mai puternic şi erudite rege al Ungariei, fiul lui Ioan de Hunedoara. Acum, în casă îşi desfăşoară activitatea Universitatea de Arte şi Design. Intrăm în Catedrala Mitropolitană Ortodoxă, construită între 1923 -1933. În timp ce eu ascult respectuos o slujbă, colegii mei de vacanţă se uită atenţi la un iconostas somptuos decorat cu motive brâncoveneşti. Biserica Reformată construită cu sprijinul lui Matia Corvin este una dintre cele mai masive construcţii gotice din Transilvania. Este renumită pentru acustica sa. Biserica Romano-Catolică “Sfântul Mihail” este printre cele mai impunătoare edificii gotice din România. Aici zăbovim ceva pentru că îmi aduc aminte de spusele unei prietene la arhitectură. Mă îndemnase să mă uit îndelung la portalul renasentist al sacristiei, cu motive italiene, care are o puternică influenţă sud-germană. La Palatul Banffy – Muzeul Naţional de Artă construit între anii 1774-1785 luăm cunoştinţă că este al doilea muzeu din România din punct de vedere al zestrei de artă românească, datorită lucrărilor sale de artă plastică şi decorativă, colecţiilor medievale, moderne şi contemporane. Pentru astăzi ajunge. Şi mâine mai este o zi. Ne întoarcem la corturi. Seara, ne luăm rămas bun de la olandezi după ce bem toţi câte un pahar de vin alb. Aflăm că vor merge în Maramureş. Au fost în Bucureşti, dar nu le-a plăcut, au făcut plajă pe litoralul românesc şi s-au plimbat pe străzile din Timişoara şi Moldova. Le urăm drum bun în continuare, ne facem toţi o poză, după care obosiţi şi puţini ameţiţi de parfumul vinului ne bagăm în sacurile noastre de dormit.
În a treia şi a patra zi profităm de vremea frumoasă şi ne continuăm vizita. Ne lăsăm pierduţi într-una din cele mai frumose şi complexe grădini botanice din Europa, Grădina Botanică “Alexandru Borza”. Muzeul naţional care are o suprafaţă de 14 hectare reprezintă un punct de atracţie datorită grădinii romane, grădinii japoneze, complexului de sere cu plante ectuatoriale şi tropicale, muzeului botanic şi ierbarului Universităţii. Ne oprim într-un mic parc unde de la un chioşc ne cumpărăm sucuri naturale care ne potolesc setea pentru cinci minute, pentru că îngheţata pe care am mâncat-o ne-a uscat gurile mai rău. Urcăm treptele din Turnul Croitorilor, care iniţial avea funcţia de turn de apărare al colţului de sud-est al incintei fortificate extinse a oraşului medieval. A devenit Centru de Cultură Urbană, unde anual au loc evenimente precum dezbateri publice, emisiuni media, sau expoziţii. Turnul este străjuit de statuia lui Baba Novac, care aduce un omagiu domnitorului Mihai Viteazul. Baba Novac a fost considerat unul dintre cei mai bravi căpitani ai timpurilor sale, dar a căzut pradă răzvrătirii nobililor şi a fost ars pe rug în faţa Turnului Croitorilor, în anul 1601. Privim cu interes Universitatea “Babeş-Bolyai”, cea mai prestigioasă instituţie de învăţământ din Transilvania. Construită între 1893-1903, opera arhitectului Carol Meixner cuprinde 21 de facultăţi. Întrucât nu putem vizita Muzeul Naţional de Istorie, din cauza lucrărilor care se execută în stradă, mergem spre Muzeul de Speologie “Emil Racoviţă”. Muzeul funcţionează în clădirea vechii închisori a oraşului şi este singurul din România care este dedicat ştiinţei peşterii şi savantului Emil Racoviţă (cercetător al florei şi faunei din Antarctica şi fondatorul primului institut de speologie din lume). Am vrea să fim spectatorii unei piese de teatru la Teatrul Naţional “Lucian Blaga”, dar toate spectacolele încep exact în ziua în care noi trebuie să ne întoarcem acasă. Ne-ar fi plăcut să intrăm în clădirea gândită de renumiţii arhitecţi austrieci Hermann Helmer şi Ferdinand Fellner, însă repertoriul începe târziu. Puţin necăjiţi, dar nu descurajaţi pornim către Muzeul Etnografic al Transilvaniei. Aflat pe o colină, muzeul deţine un patrimoniu de peste 92.000 de piese de cultură populară. Poposim pe prispa unei case şi timp de o oră şi jumătate mâncăm mere şi ne bucurăm de aerul curat. Ne aducem aminte de verile din copilărie petrecute la străbunici, comparăm casele de aici cu casele noastre şi ne reamintim de obiceiurile ţărăneşti.
Ni se face foame. Ne oprim la o terasă. Ne potolim foamea cu un meniu copios şi câteva băuturi reci ca gheaţa. Trebuie să ne întoarcem la corturi. Dacă nu ne grăbim vom pierde autobuzul. Ajungem la fix, l-am prins. În autoturismul prăfuit şi jegos ne zgâlţâim ca nişte sticle de bere într-o ladă care este transportată.
La camping ne trântim pe o pătură şi ne uităm la cerul care încet se înstelează. Se face răcoare, noaptea se lasă. Un prieten şi-a găsit o ocupaţie, încearcă să rezolve un cub rubic, în timp ce altul se vaită de durere de picioare. Eu privesc un câine mare, pletos şi zdrenţuros care ne dă târcoale. E cuminte, aşteaptă să primească mâncare. Îi aruncăm o bucată de pâine şi o felie groasă de şuncă presată. Le înghite cu poftă şi cu ochii lui mari cere încă o bucată. Îi mai aruncăm o felie. De această dată, în loc să o înfulece, o prinde în dinţi şi se duce cu ea la zece paşi distanţă de noi. Sapă o mică groapă, aruncă bucata în ea şi o acoperă cu pământ. Pleacă.
Se aud frunzele copacilor care se lasă unduite de vânt. Câţiva lilieci zboară rapid deasupra noastră. Mi se face frică dar curând am să uit de ei pentru că 3 ore am să privesc nemişcată cerul negru, luminat de astre. Mă străduiesc să creionez cu ochii zodia racului. Nu reuşesc, zăresc numai Carul Mare. Încerc iar şi iar şi iar, dar tot ce pot să disting este Carul Mare. Mâine plecăm. Nu vreau să ajung acasă pentru că ştiu ce mă aşteaptă: griji, neplăceri şi joburi solicitante. De luni viaţa mea, a noastră revine la normal. Ne întoarcem la colegii de muncă pe care nu-i suportăm, la străzile aglomerate, gălăgioase şi poluate. Ne vom trezi dis-de-dimineaţă şi ne vom urni din pat greu la fiecare răsărit de soare. Ne vom pierde în cotidian şi ne vom găsi liniştea doar la sfârşit de săptămână.
Ne facem o poză, după care ne întindem în corturi şi adormim rapid fără să ne dăm seama.
Este dimineaţă. A venit ziua cu care excursia noastră ia sfârşit. Părăsim oraşul. Mă simt de parcă ne aflăm de o viaţă aici, îi suntem prieteni Clujului, iar ceilalţi cetăţeni ne sunt vecini şi parcă ne este greu să ne detaşăm de el. Casa este departe, nu vrem să ajungem acolo, dar suntem nevoiţi. Ne mişcăm agale. Ne împachetăm lucrurile şi corturile. Mai dăm o raită prin oraş, bem şi mâncăm câte ceva. De vizitat nu mai avem timp. Mai avem trei ore până când trenul nostru pleacă. Trebuie să ne întoarcem la camping. Începe ploaia. Ne luăm la revedere de la bărbatul chelbos de la recepţie, după care ne urcăm în autobuzul răblăgit, cu care ne vom întoarce în oraş. Afară toarnă cu găleata. Fără bilete în portofele şi uzi leoarcă până la piele, verificăm bagajele şi ne asigurăm că nu am uitat nimic valoros acolo. Ajungem în oraş. Din staţie urcăm imediat în alt autobuz care ne lasă la gară. După 5 de minute de mers, în dreapta mea simt prezenţa unui domn. Este controlor. “Bună ziua, vă rog să vă legitimaţi!” Mă uit la el şi îi spun că nu avem bilete. Nu-i pasă. Încercăm să-i explicăm că nu am avut de unde cumpăra bilete pentru că totul era închis, e weekend. “Ne grăbim, pierdem trenul”. Bărbatul nu se înduplecă. Ne face semn să-l urmăm până în spatele autobuzului. E dispus să ne ierte, dar vrea bani. Aşteaptă oferta noastră. Băieţii îi dau 35 de lei, controlorul acceptă. Nu e prima oară când se lasă mituit. “Atenţie, cu grijă! Nu-mi daţi aşa biletele în văzul tuturor. Ioane, întoarcete cu spatele la mine. Acum când se opreşte autobuzul la stop întinzi cu grijă mâna către mine şi eu îi iau”. Dintr-o dată controlorul devine prietenos. E curios să ştie pe unde am fost şi ce am vizitat. Ne întreabă dacă am fost în Iulis Mall “Au haine mişto acolo”. Nimeni nu-i răspunde. Tăcere.
Am ajuns la gară. Ne ducem la casa de bilete şi ne interesăm pe ce peron trebuie să tragă trenul. Niciunul dintre noi nu prea mai zice nimic. Ştim că ce-a fost mai frumos s-a încheiat. O parte din noi rămâne aici. Se aude fluierul unui mecanic. Pesemne că trenul trebuie să plece. Ne urcăm în vagoane şi ne ocupăm locurile. Din compartiment ne luăm rămas bun de la ultima noastră destinaţie şi ne pregătim din nou pentru un drum de 8 ore. Este o călătorie pe care nu o cunoaştem, dar de care nu suntem interesaţi, pentru că ştim că aceasta este calea de întoarcere. Rămânem cu pozele, cu gândurile noastre, cu hainele şi cu bagajele care au prins mirosul amintirilor.
